Aurel Acasandrei

      Felix Aftene

      Constantin Baciu

      Calin Beloescu

      Ilie Boca

      Mihai Chiuaru

      Serbana Dragoescu

      Eugen Keri

      Liviu Nedelcu

      Romul Nutiu

      Simona Nutiu

      Sorin Oncu

      Ion Popescu

      Marilena Preda Sanc

      Ion Salisteanu

      Doru Tulcan

      Gheorghe Zarnescu

Condensările mnemotehnice ale experienţei

Călin Beloescu aparţine acelei tipologii de artist pentru care luciditatea colaborează cu intensitatea trăirilor perceptive şi afective, şi cu filtrul imprecis, deformant, selectiv şi sintetic al memoriei. Între fantasmele furnizate de un depozit personal de impresii reactualizabile, şi de produse onirice, de reziduuri vizuale ale periplurilor reale prin lume, (de la toposul copilăriei la peisajele matriceale ale sude-estului european) şi sugestiile şi impulsurile venind dintr-un alt flux (la fel de deschis reveriei, utilizării combinatorii şi fragmentării) al experienţei culturale, se petrece mereu un proces de contaminare, suprapunere, potenţare semantică, hibridare şi substituţie. Colajul, acest străvechi procedeu al aproprierii reducţioniste a lumii, permite o juxtapunere niciodată întâmplătoare de semne, de decupaje iconice, a căror legătură este dată de manevrele conotaţiilor, de strategiile aluzive, angajând întreaga gamă de posibilităţi oferite de genurile tradiţionale şi actual-tehnologice. Am numit colajul o manieră străveche, fiindcă în afara lui amintirea nu ar putea opera, fiindcă el gestionează orice act autentic de apropriere artistică, de la utilizarea desfăşurată în durate lungi a aceluiaşi spaţiu destinat aceluiaşi tip de semne, ca în muralismul paleolitic, la amestecul de planuri temporale, ale alegoriilor la principiile de constituire a muzeului, la concurenţialitatea imagistică a publicităţii urbane, la aproprierile operate de artiştii postmoderni asupra operelor ilustre ale trecutului/prezentului şi la dezinvoltele decupaje ale discursului electronic.

Colajul, tehnică determinantă în creaţia lui Călin Beloescu guvernează nu doar depozitul imagistic, decupat şi reasammblat după presiunile semnificaţiilor şi strategiilor poetice, ci şi genurile/mediumurile – învecinate sau opozitive – prin care se formulează mesajul subiectivităţii sale alerte şi nostalgice, vigilent visătoare.

Cele câteva teme urmărite pe întinderea unor cicluri deschise, cum ar fi ciclul de peisaje, sau în lucrări disparate, relaţionează etajele unei interiorităţi receptive, dar structurate de o perspectivă coerent acumulativă, şi ierarhizantă, determinată de atitudinea faţă de o realitate a cărei complexitate include diversitatea, dar nu îi permite să dizloce sensul unităţii. Şi peisajele construite din suprapuneri de identităţi topice aparţinând unor timpi şi geografii distanţate, şi în care, respectând sobrietatea plastică de sorginte modernistă, se insinuează câte un semn cu portanţă simbolică cunoscută (cum ar fi locomotiva, aderentă pe simbolismul schimbării iminente, al circulaţiei între lumi, şi voiajului iniţiatic sau funerar), şi compoziţiile generate de portretul (cu identitate biografică personală, resemnificat de relaţionarea cu semne cu autoritate culturală – aripa (ca emblemă a angelicului), statuia, cu semnificaţiile ei de fixare temporală, de statism şi apologie, antrenează amintirile personale, cu valoarea lor univocă, limitativ subiectivă, în teritoriul dens de sens al metafizicului şi în dinamica tropismului spre generalitatea culturală.

Dinamica condensării, pe de-o parte, cea jocului metaforizărilor reciproce, prin care semnele, iconii, sintagmele plastice îşi transferă, suprapun şi extind arealul şi profunzimea semnificaţiilor, pe de altă parte, susţin demersul reflexiv (autoreflexiv) al construcţiei de imagini, dimensiunea teoretică, hermeneutică a discursului. Ne aflăm în prezenţa unui discurs în acelaşi timp întors spre un sine avid de experienţe, preocupat de autenticitatea afectivă a relaţionărilor cu palierele realităţii şi competent susţinut de instrumentarele retoricii, această dimensiune estetică a limbajului. Dar această liberă mişcare pe palierele memoriei permite şi o absorbţie în prezentul nelimitat, în contemporaneitatea generică a operei de artă, a tuturor etapelor temporale livrate spre trecutul îndepărtat (epoca lui Rubens) sau recent (călătoriile în Grecia, chipurile de case sau personaje).

Aceeaşi libertate care guvernează utilizarea hibridă a mediumurilor, combinate pentru a permite prezenţa realităţii în nucleul generator al imaginii, dar şi pe parcursul construirii ei, o practică şi în formulările stilistice. Călin Beloescu adoptă fie o sobrietate formală, un laconism târziu modernist, cu manevrarea unor forme ample, organizând spaţiul, într-o desfăşurare plană, a cărei economie invocă metafizicul şi, pe de altă parte, aglutinarea barocă de repere, niciodată fără motivaţie plastică sau semnificativă, a compoziţiilor cu bogate referinţe culturale, metamorfozează conţinuturile.

Fotografie, intervenţie digitală, intervenţie picturală, printare, sunt importante nu atât pentru efectele finale ci pentru procesualitatea integrării realităţii nemediate, a medierii memoriei, şi a filtrelor culturale. De altfel, imaginile deschid accesul spre o relecturare niciodată definitivă, niciodată stabilizată şi închisă..

Alexandra Titu