Aurel Acasandrei

      Felix Aftene

      Constantin Baciu

      Calin Beloescu

      Ilie Boca

      Mihai Chiuaru

      Serbana Dragoescu

      Eugen Keri

      Liviu Nedelcu

      Romul Nutiu

      Simona Nutiu

      Sorin Oncu

      Ion Popescu

      Marilena Preda Sanc

      Ion Salisteanu

      Doru Tulcan

      Gheorghe Zarnescu

 

Despre materializarea nonconvenţională a aforismului - cazul Ion Popescu

Integrat prin opţiune unei tradiţii a sculpturii instaurate în exerciţiul formal reducţionist de descendenţă brâncuşiană, deci în tradiţie a eliberării materiei de sub imperiul comportamentului mimetic, şi, în aceeaşi măsură obişnuit să controleze materia, legităţile inerţiei şi responsabilităţile ei la solicitări exterioare, de pe poziţiile ştiinţei/tehnologiilor de proiectare/prelucrare, sculptorul Ion Popescu traversează toate aceste localizări) ale evoluţiei sale de sculptor spre nucleul „tare” al condiţiei sale creatoare care este cel conceptual – poetic. Majoritatea discursurilor artistice ale artei contemporane, aşa cum o desprinde de modernism tocmai conceptualismul subminează suportul material, nu doar ca o abolire a substanţialităţii ca agent al seducţiei tactil/vizual senzuale, ci, mai cu seamă, ca generatoare de semnificaţie. Nevoia de a rupe legătura dintre substanţialitate şi mesajul imediat, de suprafaţă, decurge din solidaritatea dintre condensatul material oricât de precar cu timpul oprit, stagnant în solidificarea reperabilă, localizabilă, un timp spaţializat, care, prin intermediul materiei devine accesibil fixării în formă. După tentative multiple, diferite, contradictorii, de a selecta suporturile materiale cele mai declarativ efemere, precare, perisabile, (cum ar fi materiile biologice) arta secolului trecut, motivată de restructurarea limbajelor, de demitizări succesive ale moştenirii culturale (ele însele reprezentând o „materie”temporală) a rămas enunţul nud, uneori şocant (bazat pe strategiile comunicării, ale angajării arbitrare sau denonative, lipsite de adâncime a semnului). În acest areal al rupturilor se consumă şi noua relaţie dintre imaginea vizuală şi poezie – aşa cum o propuneau, de pildă, exerciţiile de organizare a textului în suprafaţă ale lui Apollinaire, şi a dezvoltat-o pictopoezia, sau referinţa directă a realităţii artistice, a instanţei evenimentului, constructului artistic, din ce în ce mai decis îndepărtat de conceptul de operă, la textul poetic, filozofic, politic, publicitar.

Relaţia lui Ion Popescu cu aceste instanţe stratificate, puse în dezbatere de arta actuală (artă conceptuală, artă a postproducţiei, etc.) refuză soluţiile extreme, epurările totale ale valenţelor conotative ale straturilor de referenţi şi constituanţi al constructului artistic, dar atrage discursul înspre nucleul conceptual, desfăşurat în aforism, sau metaforă poetică. Tronul este o temă, un concept al instaurării, al ascendenţei genetice sau al autorităţii, personajele pot lua, într-o perspectivă ironic interpretativă, forma funcţională de pâlnii, o structură deschisă şi dinamic ordonată este bibliotecă, în case se încastrează alte produse ale modului său de a metaforiza, interpreta paradoxal universul narativ un Don Quijote, de pildă.Un arc interpretat la rândul său paradoxal, îţi relevă valenţele energetice muzicale (esenţial generatoare de armonie), o bandă a lui Moebus simplu sau dublu răsucită polemizează asupra spaţiului filosofic wittgensteinian. Îşi aşteaptă materializarea minimală radicalul din I, fiecare dintre aceste nonobiecte deschid doar jocul interpretativ al unor probleme cu care se confruntă gândirea omenească, formulate în diverse sisteme metaforice. Alteori provocarea artei actuale în dependenţa ei polemică cu univesrsul obiectelor, hipertrofiat de producţia ce-şi află justificarea în sine, decurgând din gestul lui Duchamp, conduce nu la crearea unui obiect calofil şi autarhic, ci la resemantizarea unui obiect dezafectat, a cărui funcţionalitate mai persistă doar ca memorie a formei, şi care devine un personaj dramaric (”Sfântul Sebastian”). Uneori materia însăşi materia – o piatră cu o structură sau culoare specială, o bucată de metal atinsă de rugină, un lemn de o formă sau textură provocatoare, o scândură în realţie cu un cui) declanşează jocul asociativ, demersul poetic, o anecdotică esenţializată. O meditaţie despre timp sau despre complexele intersecţii şi intricări ale timpului uman cu alte timpuri ale Lumii. Mai multe serii de caiete de schiţe, notaţii, poezii, formule matematice, extrase din autori favoriţi de la filosofii taoişti la Wittgenstein, de la Platon la Heidegger, de la Omar KyM, poeţi contemporani nordici, la Eminescu, şi Nichita Stănescu, de la basmele complexului 1001 de nopţi la SF-ul umoristic al lui Douglas Adams...). Efortul artistului rămâne mereu acela de a provoca cu un minimum de mijloace să declanşeze o aventură interpretativă extensivă, cu nenumărate arborescenţe de conexiuni, de referinţe şi fabulaţii.

Alexandra Titu