Aurel Acasandrei

      Felix Aftene

      Constantin Baciu

      Calin Beloescu

      Ilie Boca

      Mihai Chiuaru

      Serbana Dragoescu

      Eugen Keri

      Liviu Nedelcu

      Romul Nutiu

      Simona Nutiu

      Sorin Oncu

      Ion Popescu

      Marilena Preda Sanc

      Ion Salisteanu

      Doru Tulcan

      Gheorghe Zarnescu

 Spaţii structuri

Urmărind lungul parcurs al experienţelor de atelier ale pictorului Ion Sălişteanu, dincolo de diversitatea relaţiilor cu modelele lumii vizibile (la care nu a încetat nici o clipă să se refere), regăsim două constante, care converg, conceptual, în condiţia materiei înseşi. Inevitabil, această condiţie este determinată, în oglindirea ei în subiect, dar şi independent de această evanescentă colaborare, de timp şi de spaţiu. Constantele picturii sale desemnate ca teme, sau determinându-i factura, controlează raportul dintre imaginea-secvenţă şi contextul discursului. Uneori acest context este un discurs dinamic despre pitorescul superficial al lumii, al naturii (pitorescul peisajului, aşa cum ochiul exersat, ochiul cultural al artistului îl mai poate identifica în zonele neatinse de artificialitatea expansivă a civilizaţiei contemoporane). Alteori contextul este cel al spaţiului interior al materiei, unde pictorul caută o structură, o configurare care ar putea aspira la perenitate, dacă, dincolo de această tranzitorie stagnare, nu s-ar face simţită, prin tocmai dinamismul care-i subminează rigiditatea instaurativă, condiţia intermediară pe de-o parte, condiţia particulară pe de altă parte.

Ciclul „Geode” propune o penetrare în spaţiul intern al unor structuri minerale, privită de la apropiere integrantă, şi care dezvăluie instabilitatea esenţială a materialităţii dure, grele, ca şi rarefierea spaţială a obiectului compact, dens. Din altă perspectivă, aceşti conţinători, pe care senzorialitatea noastră limitată îi identifică drept uniform solizi sunt doar elemente subordonate ale unor alţi conţinători, mai mari desigur, dar la fel de rarefiaţi, de provizorii, la fel de dinamici în configurările lor, şi angajaţi într-un discurs mult mai amplu, în care desemnează cazuri particulare şi provizorii, simple seme analizabile la nesfârşit la nivelul relaţiei cu sintagmele pe care le construiesc, cu suportul lor substanţial, un continuum pe care îl deformează cu spaţialitatea lor temporal definită.

„planetele necunoscute”, reprezentate ca nişte ovoizi delimitaţi grafic, într-un spaţiu abstract mediază cu semnul lor transparent-ferm, instabil geometric, între această abstracţie plină de potenţialităţi nefigurate, nemanifestate, şi instantaneul temporalizat al configurărilor interioare, ezitând între gesticulaţia liberă, şi coagularea ordonată.

Aceste spaţii abstract delimitate ale conţinuturilor posibile permit şi dezvoltarea unor spaţii mediatoare, spaţii ale unei comunicări independente de constrângerile materiei, dar nu şi ale mişcării, şi de care structurarea şi destructurarea materială poate fi dependentă, dacă nu funcţional, inevitabil în deschiderea spre sens –„Spaţiul Îngerilor”.

Ne aflăm în prezenţa unui complex univers ideatic, hrănit din mitologiile tradiţionale şi din cele contemporane particularizate ca ştiinţă, în prezenţa unei tentative îndrăzneţe de extensie a cercetării, şi a exerciţiului imaginării spre aceste zone de real imaginat ştiinţific sau teologic, care au părăsit informaţia senzorială, limita perceptivă a experienţei comune, dar fără a renunţa la specificitatea limbajului pictural, şi la modul de imaginare artistic, care operează, inevitabil, în mediul sensibilului, ce se deschide spre concept şi afect, făcându-le accesibile, oferindu-le materialitate, oricât de redusă.

Arta a căutat mereu soluţii pentru această mediere, pentru a adecva limbajul artistic, presiunii ipotezelor ştiinţifice, care şi-au dezvoltat propriul limbaj, atunci când tipurile de realitate investigate, metodele investigării şi focalizării penetrării au depăşit posibilităţile limbajului comun şi instrumentarul experienţei comune. Ori, tentativa artei de a urmări performanţele cercetării pur ştiinţifice, şi părăsind terenul familiar al unui concret fie şi doar subiectiv, doar psihic ancorat în limitele experienţei comune, îşi pierde identitatea de activitate distinctă, oricât de sofisticat contemporan ar fi instrumentarul tehnologic utilizat pentru producerea imaginii şi modalitatea comunicării.

Ion Sălişteanu practică, aşa cum am spus, genul tradiţional al picturii, a cărui sofisticare priveşte relaţiile compoziţionale, raporturile cromatice, echilibrul – sau dezechilibrul dinamic dintre petele (formele, traseele) de culoare, tectonica imaginii, jocul dintre bidimensionalitate şi tridimensionalitate prin intermediul iluziei, a metaforei vizuale, şi între fixitatea determinantă a pânzei (obiectului) suport, şi timp (mişcare, transformare, discursivitate) prin efectele dinamice. Pictura sa este gestuală, în esenţă, pensula (de dimensiuni diferite, permiţând anverguri diferite ale traseului sau petei sau semnului) urmărind impulsul de expansiune provocat de spaţiul ce urmează a fi transpus (sau imaginat) pe pânză. Uneori gestul liber intră în relaţie cu schemele reprezentării, din mişcările ei coagulându-se forme recognoscibile, figuri, sau suportând suprapunerea unui discurs figurativ. Alteori, ca în ciclurile de lucrări la care ne referim, gestul se subordonează unei structuri mai mult („Planete necunoscute”) sau mai puţin („Spaţiul Îngerilor”, ”Geode”), rigide. Asemenea imixtiuni în imaginarul angajat în dimensiunile impalpabile, intangibile decât conceptual, ale realului, răspund provocărilor pe care civilizaţia le adresează culturii, şi, în câmpul culturii actuale ştiinţa, le adresează artei. Asumată de un artist conştient de faptul că nu despărţirea de genurile tradiţionale şi adaptarea la un instrumentar radical nou, asigură actualitatea actului/obiectului artistic, şi nici referinţa la un set de teme venind din exotismul ştiinţei, ci adecvarea limbajului la noile situaţii semantice, la noile conţinuturi şi metode, respectând aceeaşi relaţie metaforizantă, aceeaşi poziţionare „ca şi cum” ce instaurează convenţia artistică şi jocul, această atitudine, bazată în aceeaşi măsură pe conştiinţa faţă de artă (de credibilitatea şi autoritatea ei) ca şi pe pura plăcere de a picta, instaurează originalitatea artistului, şi responsivitatea la actualitatea niciodată fixată într-o soluţie lingvistică, într-o tehnologie sau un pachet de teme, a complexului de genuri şi mediumuri prin care arta ca imagine, obiect, ”produs”, sau situaţie se manifestă.

Alexandra Titu