Aurel Acasandrei

      Felix Aftene

      Constantin Baciu

      Calin Beloescu

      Ilie Boca

      Mihai Chiuaru

      Serbana Dragoescu

      Eugen Keri

      Liviu Nedelcu

      Romul Nutiu

      Simona Nutiu

      Sorin Oncu

      Ion Popescu

      Marilena Preda Sanc

      Ion Salisteanu

      Doru Tulcan

      Gheorghe Zarnescu

Jocul ambiguu al includerii


Una dintre problemele de strictă picturalitate asupra căreia revine mereu Mihai Chiuaru este aceea a relaţiei dintre spaţiul nedefinit, actualizat de mişcarea infinită, nemotivată de un tropism spre ordine şi formă, (un spaţiu dinamic şi concret populat de o materie diversă, ca prezenţă cromatică, de accidente figurative, cu statut de evenimente, ca urme şi ca nuclee de semnificaţie dispersate) şi o presiune a limitei, a semnului care decupează şi conţine depozite de informaţie condensată.Tentat de mişcarea liberă a maselor cromatice, a căror expansiune este, totuşi, manevrată de o intenţie compoziţională subtextă, el pune în joc condiţia însăşi a figurii, dar nu ca rezultat al mimesisului sau imaginarului producător de semne, ci mai ales ca limită, ca efect al unei procesualităţi limitative.

Figura se impune ca formă închisă, care decupează un fragment din energia în curs de materializare spectaculoasă, investind-o cu semnificaţie. În acest punct al exerciţiului artistic tensiunea dintre ilimitare şi inevitabilul limitărilor încetează a mai fi o problemă pur picturală devenind o problemă de semnificaţie, de sens. Sensul se instaurează în jocul dintre dinamismul pur, aproape de seducţia haosului şi figura ce tinde mereu să organizeze spaţiul şi dinamica temporală, fie prin centrare, oferind un reper care dă sens desfăşurării, fie prin includere, devenind un conţinător, un depozit de informaţie smulse chiar fulgurant efemerităţii.

În multe dintre compoziţiile ciclurilor „Grotescă”, „Capriciu” sau „Agapă”, în masa picturală care confruntă şi armonizează într-o francheţe brutalistă zone cromatice informe se insinuează o siluetă, un nud, presat între un dens spaţiu negru în expansiune şi un albastru sau un gri de roşu spectaculos. În lucrări din cicluri precedente aceste siluete ce mediau între umbră şi lumină erau definite, nu numai ca date formale, ci ca semne simbolice, care-şi afirmau complexa funcţie conţinătoare, revendicându-se de la iconografia târziu bizantină în care reprezentau convenţional sufletul încă circumscris perceptiv. Grupuri de asemenea siluete fusiforme, intersectând suprafaţa (mult mai discret agitată) controlau mişcarea, impunându-i expresia şi ordinea vectorialităţii simultane a iradianţei. Fiecare modul uman contras în linearitatea reductivă a mumiei depozita o energie transmaterială, transtemporală şi o istorie încă tangibilă, amintirea formală a ipostazei antropomorfe. Siluetele ciclurilor actuale au pierdut mult din reperele definirii culturale, ale acestei referenţialităţi precise, apărând mai curând ca eboşe, ca procesualităţi inaugurale, insinuate în discursul liber de finalitate al materiei ce doar oferă suport expansiunii spaţiale şi temporale lipsite de funcţionalitate, de topică şi istoricitate.

În alte compoziţii discursul informal devine transparent, aleatoriu, în dreptul unor mici figuri ce aparţin unui discurs subtext, neanihilat în întregime, reziduuri ale istoriilor suprapuse, recurente, despre ale căror semnificaţii pot depune mărturie, conjugate cu meticulosul spirit al documentaristului şi cu ficţionalitatea antrenată cultural a hermeneutului. Mihai Chiuaru are exerciţiul documentării şi interpretării creatoare din lunga practică de restaurator. El s-a confruntat cu aceste suprafeţe abstractizate de macerarea straturilor suprapuse de culoare, de suporturi exfoliate, degradate de umezeală, cu siluetele vagi (contururi de chip, de trup), fragmente. El e familiarizat cu fastuoasa picturalitate a declinului imaginii dependente de suportul ei material, de acest ansamblu de efecte ale timpului care şterge identităţile care au întrerupt la un moment, pentru un moment, trufaş, fluxul irepresibil al nonidentificatului, dar şi cu nostalgicul reflex retrospectiv pe care îl angajează cu prezentul, oferindu-i sub formă de fragmente disparate repere ale vastei naraţiuni a prezenturilor dezafectate.

Această permanentă vecinătate cu trecutul ca depozit niciodată accesibil integral, dar capabil de dialog prin creaţiile sale devenite documente, şi care infuzează densitatea emoţională aparte a picturii sale, îl conduce şi spre exerciţii artistice mai explicite. Încă din anii 90 pune în funcţie depozite de desene, schiţe, mici imagini pictate, însemnări, depozitate în sertare deschise. Sertarele se articulează în instalaţii, care sunt conţinute de spaţiile expoziţionale sau de atelier, întermediind relaţia acestor conţinători ocazionali, ce spaţializează social contactul cu documentul, şi imaginea-conţinător, care aprofundează predicaţia ascunderii şi revelării fragmentului martor.

Cele mai recente preocupări concentrate în jurul stocurilor documentare, ca şi a nevoii de investigare a tridimensionalităţii, conduc la încastrarea sertarelor în fragmente de manechin, clasicul substitut antropomorf al corpului efemer, evocat doar de stocurile de imagini. Confruntat mereu şi ca restaurator şi ca narator angajat în propriul discurs creator, pictorul resime eliziunea celei de-a treia dimensiuni, verigă inevitabilă între ficţionalitatea culturală a istoriei şi concretul ei. Pornit de la meditaţia în jurul imaginii sacre, cu justificatul său conservatorism, discursul lui Mihai Chiuaru şi-a extins perspectiva abordării imaginii, antrenat de interesul pentru complexitatea mesajului, pentru ambiguitate şi pentru libertatea expresiei intens subiective. El a schimbat calea de acces directă şi riguros ritmată de crescendo-ul revelărilor, cu fastul şi supriza revelărilor aleatorii, dar a păstrat mereu un discurs secund care informează alături de discursul pictural sau în subtextul său, despre realitatea ocultată, şi despre necesara sa căutare.

Alexandra Titu