Aurel Acasandrei

      Felix Aftene

      Constantin Baciu

      Calin Beloescu

      Ilie Boca

      Mihai Chiuaru

      Serbana Dragoescu

      Eugen Keri

      Liviu Nedelcu

      Romul Nutiu

      Simona Nutiu

      Sorin Oncu

      Ion Popescu

      Marilena Preda Sanc

      Ion Salisteanu

      Doru Tulcan

      Gheorghe Zarnescu

Metamorfoza ca anomalie

În ciclul „Anomalii”, Simona Nuţiu Gradoux se revendică de la unul dintre arhetipurile majore ale procesualităţii şi devenirii – arhetipul metamorfozei. În arealul vast şi totuşi atât de precis trasat al acestui condensat de interogaţii (al arhetipului) se întâlnesc gândirea simbolic-mediatoare mitică şi gândirea prospectiv reflexivă ştiinţifică. Aflat în acest punct de ruptură/generare, de suprapunere şi conflict, arhetipul pune în joc condiţia însăşi a fiinţei în desfăşurare, a fiinţei în timp, a fiinţei în devenire, aderentă la un vector al transformării.

Creaţia Simonei Nuţiu Gradoux îşi asumă conflictul, aporia acestei situări, atrasă de provocatorul mod de relaţionare dintre formă, materie şi timp, pe care o propune predicaţia metamorfozei. Instrumentarele şi modurile de operare ale metamorfozei sunt foarte familiare postmodernismului, cu predilecţia acestei secvenţe culturale pentru hibridizare, extravaganţă şi spirit critic ludic, cu fascinaţia pentru monstruos şi încrederea în imaginarul activ şi productiv. De asemenea, acestui mod de a crea în dispută sau doar în dialog cu un pachet de informaţii culturale, cu un pachet de semnificaţii legate de anume suporturi formale, de semne care le codifică (rămânând, totuşi disponibile glisării spre alte semnificaţii) îi aparţine modul de abordare al subtemelor ciclului, cu focalizarea sa spre continuităţile de proiect dintre lumea viului dendrologic şi antropologic.

Artista glisează cu precauţii simetrice între polii acestui mod de lectură a realităţii vii situaţi în imaginarul antichităţii, cu sfincşii săi taurini, leontomorfi, ornitomorfi, cu faunii şi centaurii săi şi divinităţile feminine ofidiene sau ihtiomorfe, cu resorbţiile nimfelor sau eroilor în forme vegetale), şi noul evoluţionism, bazat pe gestiunea jocului la nivel celular dintre hazard şi necesitate, dintre funcţionalismul feroce al celulei creatoare de suporturi prompt adaptate supravieţuirii şi un estetism ludic. Anaximandros, Darwin, Monod sau Thome trasează alternativa insondabilelor intuiţii ale capacităţii de mutare şi perfecţionare, sau decădere, de mediere şi aglutinare funcţională a imaginarului primitiv. Un traseu care suportă exerciţii de design A-Life, ca ale lui Stelarck, tehnologiile sau jocurile narative SF ale cinematografului, sau jocurilor video şi digitale. Implantată în acest sol semantic atât de fecund, Simona Nuţiu Gradoux propune o mediere între naturaleţea proceselor metamorfozei aşa cum o pune în act imaginarul primitiv şi al antichităţii rafinat culte, şi funcţionalismul analitic al gândirii moderne, şi a contemporaneităţii tehnoculturale.

Funcţiile pe care gândirea veche (originară) le atribuie metamorfozei sunt simbolice, iar perspectiva, grandios cosmică şi sacră. Soluţiile sunt, pentru artist, pentru poet sau plastician, formale, fiecare căutând dincolo de paradoxul construcţiei hibride o frumuseţe care să garanteze sutura sau mutaţia. Chiar şi monstruosul se supune acestei calofilii, integrând monştii spaţiului ordonat şi semnificant al cosmosului, logicii sale de fond, care organizează chiar şi hazardul, sau îl denunţă ca aparenţă. Ceea ce urmăreşte gândirea pragmatic prospectivă actuală este o compatibilitate de sistem de funcţii, indiferentă la orice tip de frumuseţe, la aparenţa adresată senzoriului. Frumuseţea nu mai este pentru sensibillitatea actuală un reper determinant, şi arta îşi asumă acest verdict. Arta actuală, care a integrat episoadele refugiului figurii în suprarealism, sau în banalitatea invazivă a obiectelor ready-mades, tratamentul direct, desimbolizant al noilor realisme, provocarea antiestetistă de tip bad-painting, şi exerciţiile existenţialiste sau doar social polemice, sau doar ludice ale artei corporale, nu mai vede în semnul antropomorf o unitate de măsură, un modul, un semn emblematic al universului, caută alte strategii pentru a-i motiva prezenţa şi de a-i reda fascinaţia. Frumuseţea clasicităţii mitice gestiona forma, idealizată şi, chiar în paradoxul monstruosului şi transformării, gravitând în jurul canonului armonic. Jocul metamorfozei angaja forma şi suprafaţa sub imperiul aceluiaşi realism idealizant. Metamorfozele artei actuale, atunci când nu joacă jocul colajului şocant de morfologii, abordează transformarea ca pe o miză a perfecţionării, atacând, ca în cazul lui Stelarck, chiar programul funcţional al corporalităţii antropoide, ineleganţa şi perisabilitatea sistemului digestiv, animal, în raport cu eleganţa digestiei vegetale. Redesignarea corpului, presupunând o epidermă dotată cu clorofilă este un program de design A-Life. Simona Nuţiu Gradoux nu angajează acest posibil traseu al mutaţiei, rămânând declarat în teritoriul jocului cultural.

Semnificaţiile interferente indicate – cu bine dozată ambiguitate – fiinţele hibride umanoid-vegetale, suprapun experimentul ludic stiinţific-ficţional, cu dimensiunea lirică a referinţei la natură, şi cu ironia referinţei culturale, (precauţie inevitabilă pentru artistul contemporan care legitimează mitul ca pe o posibilă actualitate). Ironia se instaurează pe mai multe planuri. Înainte de a se deschide tentativei hermeneutice, care ar viza selecţia situaţiilor metamorfotice, Simona Nuţiu Gradoux subliniază teritoriul pur cultural în care se consumă jocul transformărilor. Figura uman-vegetală se construieşte după principii care trimit explicit la ironia manieristă a lui Arcimboldo, deci la declinul simbolului/mitului în alegorie. Ironia adresată ambiţiei de perenitate a sculpturii monumentale, coborâtă în banalitatea monumentalului domestic, sau public de interior, conduce inevitabil la graţia decorativă, şi, la originea întregului complex de ironii, cea esenţială adresată visului omenesc de a muta spre forme şi soluţii funcţionale superioare. Ironia practicată la nivelul semnificaţiilor este susţinută de regimul formal care substituie frumuseţii proporţiilor, limpezimii iluzioniste, coerenţei morfologice a statuarei antropomorfe o seducţie ambiguă, mizând pe repulsiv, seducţie a suprafeţei. Preţiozităţii materialelor tradiţionale ale artelor monumentale şi decorativ/somptuare, care vizează chiar şi în fragilitatea finelor pământuri arse, perenitatea, li se substituie, cu autoritate de program, polyuretanul, polystirenul, care susţin plasticitatea volumetrică, şi epiderma de pictură, impunând artificialitatea ca pe un reper determinant al culturii contemporane. Vegetalul invadează antropomorful, fie de la exterioritatea epidermică, unde regimul cromatic indică miza nefuncţională a demersului, roşurile carnale şi rozurile, galbenurile florale, excluzând preocuparea pentru schimbarea regimului de regn. Umanul se travesteşte vegetal, sau, se situează, sau se referă la scheme simbolice deja autoritar tradiţionale cum este cea a ramificării arborescente, generate de o rădăcină, o tulpină, un vrej, comună, un „arbore genealogic”, un „arbore al vieţii”, redus metonimic la un element. Uneori condiţia vegetal decorativă combină invazia structurilor fitomorfe de suprafaţă cu localizarea formei hibride în spaţiul generator al suportului ghiveci – substitut al soclului şi reducţie a Grădinii Paradisiace. În aceste cazuri, ironia angajează gravitatea referinţelor, niciodată superflue sau întâmplătoare. O miză gravă, majoră, se află în spatele ironiilor imediate, de suprafaţă, referitoare la moştenirea tradiţională, şi vizează însuşi metabolismul culturii contemporane şi prin el, al culturii ca demers polemic şi evazionist în raport cu naturalitatea. În acest aparent detaliu al jocului semantic şi formal, al substituirii dintre ghiveciul/grădină edenică miniaturizată şi domesticită, se angajează o dispută între regimul efemerităţii, al perenităţii şi eternităţii. O lucrare diptic explicitează această delegare de sensuri dintre categoriile temporalităţii asumate cultural. Două plicuri cu texturi simbolic diferite – una vegetală, cealaltă litică, conţin prima seminţe de efemeritate, celelalte seminţe ale eternităţii. Dar convenţionalitatea delegărilor a fost deja indicată. Cultura actuală este rezultatul unui demers care a integrat efemerul, şi şi-a subminat tradiţionalilele strategii de transfer al formelor în materiale perene, şi a abandonat şi proiectele desubstanţializării ca acces la o eternitate transmundană, retranşându-se spre exploatarea resurselor de seducţie ale propriei materialităţi degradabile, dar, efemer splendide, fragil abundente.

Alte subteme vizând secvenţe ale procesului vital de ansamblu, cum ar fi gemelitatea sau simetria circuitelor energetice în ansambluri binare (cupluri, gemeni), indică modul analitic de abordare a fondului semantic primar, căruia i se suprapun registrele jocului referenţial şi ironia actualizării culturale. Ceea ce interzice însă orice situare a gestului său creator sofisticat în pluralitatea palierelor referinţiale implicate procesului demitizant în afara acestui proces al dezafectării funcţionalităţii mitice, este aşezarea întregului ciclu de metamorfoze, sub specia anomaliei. Hibridarea, schimbarea de regn nu mai răspunde unui imperativ simbolic, şi mecanismul cultural nu mai este cel al medierii unei situaţii scandalos ieşite din perimetrul logicii comune, ci anomalia. Transformarea devine un proces interesant, identificabil în devierile sau surprizele proceselor generative, şi seducţia şi provocarea estetică îi iau locul.

Alexandra Titu